La mulți ani, România !
Ca-n fiecare an, România e zgârcioabă și nu dă nimic, nici măcar de ziua ei. Dar asta nu înseamnă că eu nu-i urez ceva:
Dragi traci, daci, geți și celți, chiar și shaolini. Dragi români, cumani, maghiari și pecenegi. Dragi sciți, șvabi și slavi meridionali. Dragi rromi și, mai nou, sirieni, libanezi, irakieni, chinezi și vietnamezi.
Drag popor de limbă latină, slovă slavonă și oftare otomană. Nu ai nimic special, dar nici nu trebuie, pentru că vorba aia: e bun ș-așa.
Nu stau stelele în loc pentru tine, dar nici asta nu trebuie.
Ai sfinți cât pentru o lume întreagă și moaște care îndeplinesc dorințele cu adevărat.
Cu Dumnezeu ai un pact de non-agresiune, căci asta trebuie. Să-L bați pe umăr te sfiești, așa că alegi să-L gâdili pe burtă cu o cruce înaltă.
Acest popor hazliu a pus și el o coadă la o prună oarecare, pe care apoi a făcut-o țuică. Și, pentru că asta nu-l înălța destul, a inventat avionul, ca apoi ungurii să-l ducă înghesuit la muncă în străinătate.
Ca gândacii suntem, singurii supraviețuitori ai unei ierni nucleare, chiar dacă fără grație. E și asta o realizare; eu zic să o salutăm de la distanță, dacă mai mult nu putem. Se pare că doar distanța de casă trezește putința în noi.
De ziua voastră, eu o să beau, că (mna!) eu sunt țigan, iar țiganii nu-s români după mintea multora dintre voi. În cinstea voastră!
P.S. Și mai ales în cinstea celui ce a descoperit fontul folosit pentru a scrie numele orașului - care a fost odată un important nod comercial, iar acum se mândrește, cu un verde insipid, că-i capătul lumii – Botoșani. Bravos, maître! 👏
