Nu acum...
De ce trăim ca și cum ne-am întoarce?
Ne grăbim să trăim ca și cum viața ar fi un exercițiu provizoriu, ca și cum adevărata ei formă ne-ar aștepta cumințel mai încolo, într-o zi în care vom avea timp, liniște și curaj. Ne spunem că nu acum, că mai târziu, că după ce se așază lucrurile. Și între timp, lucrurile se așază peste noi.
Graba noastră nu e semn de entuziasm, ci de evitare. Fugim cu eleganță de întâlnirea cu noi înșine. Umplem zilele cu obligații, cu scopuri respectabile, cu planuri care sună bine când le povestim altora. Doar ca să nu rămânem singuri cu întrebarea aceea simplă și incomodă: eu când trăiesc, de fapt?
