Prolog

O noua carte

Nu sunt scriitor. Și poate că nici nu trebuie să fiu. Sunt doar un om care a trăit, cu bune și cu poticniri, cu o viață așezată uneori strâmb, alteori surprinzător de drept. Mult timp am crezut că ceea ce mi s-a întâmplat mie nu interesează pe nimeni. Că fiecare își poartă povara în felul lui și că poveștile se pierd firesc, ca pașii pe nisip.

Dar oamenii din jurul meu au spus altceva. „Scrie”, mi-au spus. Nu pentru glorie, nu pentru aplauze, ci pentru că, uneori, o viață spusă cu sinceritate ajunge exact acolo unde trebuie. Poate la cineva care are nevoie de ea fără să știe.

Poate că nimeni nu va citi. Sau poate că cineva va deschide această carte într-o zi obișnuită și va simți, preț de câteva pagini, că nu e singur. Că îndoielile lui au mai fost trăite, că fricile lui nu sunt o rușine, ci o formă de a fi viu. Mă gândesc la fiica mea, la cei care vor veni după ea, și îmi place să cred că vor găsi aici nu lecții, ci fire subțiri care îi leagă de cine au fost înainte.

Nu scriu din orgoliu. Scriu dintr-o formă de recunoștință. Pentru oamenii care m-au învățat că o viață nu se măsoară în reușite, ci în felul în care reziști și continui. Pentru că, indiferent de etichete, de origini sau de privirile suspicioase ale lumii, fiecare om poartă în el o poveste demnă de ascultat.

Dacă această carte este un dar, atunci e unul simplu: o mână întinsă peste timp. Trecutul nu mai poate fi schimbat, dar poate fi înțeles cu mai multă blândețe. Iar prezentul devine mai locuibil atunci când îl legi de ceea ce ai fost, fără rușine și fără furie.

Aceasta nu este povestea unui om care pretinde că știe. Este povestea unui om care a învățat să spere fără zgomot. Și dacă rândurile acestea vor aduce cuiva liniște, curaj sau un zâmbet tăcut, atunci știu că nu am scris degeaba.