Aș schimba direcția: mai puțină enumerare a gesturilor și mai mult sentimentul că ea îl descoperă fără să vrea, până când își dă seama că îl cunoaște într-un mod care o leagă de el.
Am privit, apoi, refugiul. Lumea ta...
Și mi-am dat seama că, până la tine, nu știusem mare lucru despre oameni. Învățasem să-i judec după fapte, după vorbe, după felul în care rămân sau pleacă. Mi se părea simplu. Oamenii buni fac bine, oamenii care iubesc rămân, cei cărora le pasă spun, cei care pleacă au terminat de iubit. Aveam pentru toate câte o explicație și, unde nu aveam, inventam una suficient de logică încât să pot dormi liniștită.
Tu mi-ai stricat ordinea asta.
În lumea ta, lucrurile nu stăteau cuminți în sertarele în care fusesem obișnuită să le așez. Tăcerea nu însemna neapărat nepăsare, după cum nici apropierea nu era întotdeauna o promisiune. Uneori mă iubeai tocmai prin lucrurile pe care nu le făceai, alteori mă răneai încercând să mă cruți. Am descoperit că un om poate să-ți fie aproape și, în același timp, să păstreze în el locuri până la care nu ajungi. Nu fiindcă nu te iubește destul, ci fiindcă unele uși au fost încuiate cu mult înainte să apari tu.
