Singurătatea

Nu ne golește, ne decantează

Singurătatea nu vine când pleacă oamenii. Vine când pleacă sensul dintre ei și tine.

Se strecoară pe lângă tine, își face loc în cameră, se așază pe marginea patului și nu spune nimic. Doar stă. Iar tăcerea ei apasă mai mult decât orice cuvânt.

Ne temem de ea ca de o pedeapsă, dar, de cele mai multe ori, e doar o oglindă pe care am tot amânat s-o privim. În zgomotul lumii ne ascundem ușor; în liniște nu mai avem unde. Rămânem față în față cu ceea ce suntem - fără roluri, fără explicații, fără martori.

Există o singurătate a orgoliului, când nu acceptăm să fim înțeleși imperfect. Și există o singurătate a lucidității, când înțelegem prea bine. Cea din urmă apasă mai greu.

În singurătate, auzi cum ticăie ceasul mai tare decât de obicei. Îți auzi gândurile fără filtru. Te întrebi unde ai greșit, de ce n-a fost să fie, dacă puteai face mai mult. Răspunsurile nu vin. Vin doar amintirile, cu o precizie care nu iartă.

Paradoxul e că abia în singurătate învățăm ce înseamnă prezența. Abia când nu mai avem cui să-i spunem „rămâi” înțelegem cât de rar a fost cu adevărat acel cuvânt.

Singurătatea te obligă la onestitate. Nu-ți lipsesc oamenii în general. Îți lipsește omul acela. Nu vorbele, ci glasul. Nu prezența, ci felul în care te simțeai când era acolo.

Și totuși, din toată această tristețe înveți să stai cu tine.

Singurătatea nu ne golește. Ne decantează.

Iar ceea ce rămâne după ea nu e mai puțin dureros - e doar mai adevărat.