Un accident existențial
Tot ce poate suporta un om.
Cu timpul, iubirea nu dispare. Ar fi prea comod să credem asta.
Iubirea nu pleacă, se retrage într-un colț al nostru unde nu mai avem curajul să ne uităm.
Am învățat târziu că timpul nu este un ucigaș, ci un pedagog sever.
Ne ia iluziile una câte una, nu din cruzime, ci dintr-o rigoare aproape morală.
Când rămânem fără ele, ne obligă să vedem ce mai suntem.
Cu alții, secundele trec cuminți. Sunt ușoare, anodine, aproape decente. Viața se desfășoară fără incidente de conștiință.
Cu tine, însă, o secundă e un accident existențial. Nu trece, lovește. Nu se consumă, se instalează.
Timpul, în preajma ta, devine incomod.
Nu mai știe dacă trebuie să curgă sau să se oprească. Ezită, iar ezitarea lui ne apasă mai greu decât orice certitudine.
Iubirea nu promite nimic. Promisiunile sunt pentru cei care au nevoie de viitor ca să suporte prezentul.
Iubirea adevărată te obligă să suporți clipa exact așa cum este: fără scuze, fără speranțe, fără alibiuri.
Și totuși, în această luciditate care doare, există o formă de liniște stranie. Pentru că, preț de o secundă, timpul renunță la aroganța lui și ne lasă să fim.
Nu salvați. Nu împăcați. Dar prezenți. Iar uneori, asta e tot ce poate suporta un om.
