Zero

Loc atât de familiar

Zero… loc atât de familiar, din păcate.

Și-o iau iar de la zero. De-ar fi asta problema…
Nu începutul mă apasă. Nu munca. Nu lipsa banilor. Pe astea le-am mai dus. Știu traseul. Știu cum se construiește, cărămidă cu cărămidă.

Dar cum am ajuns aici, din nou?
După atâtea lecții. După atâtea promisiuni pe care mi le-am făcut mie. După toate momentele în care am zis „data viitoare o să fiu mai atent”.

Și totuși, uite-mă.

Nu m-a doborât lipsa de experiență. Nici riscul.
M-a doborât încrederea. Din nou.

Am ales să cred în oameni. Am ales să fiu corect, chiar și când simțeam că ceva nu e în regulă. Mi-am spus că nu toți sunt la fel. Că de data asta e diferit. Că loialitatea există și în afaceri, nu doar în povești.

Și, cumva, de fiecare dată, realitatea a venit cu nota de plată.

Nu e prima dată când pierd bani.
Dar e prima dată când mă întreb serios dacă problema nu e „acolo”, ci aici… la mine. În felul în care aleg să am încredere. În felul în care ignor semnalele. În felul în care vreau să văd ce ar putea fi, nu ce este.

Zero…

Nu e doar un punct financiar. E un punct în care trebuie să recunosc că ceva din mine trebuie recalibrat. Nu strategia. Nu munca. Ci criteriile după care aleg oamenii în jurul meu.

Pentru că, altfel, pot să reconstruiesc de zece ori.
Și tot de zece ori o să ajung aici.

Și poate asta e partea cea mai grea de acceptat.
Nu că am pierdut.

Ci că, într-un fel, am contribuit la asta.